De cate ori, pe drumul tau
Usor sau greu, crestine,
Ti-ai amintit de Dumnezeu,
Ti-ai amintit de tine?
Dar vine Seara de Craciun
Cu ingeri si colinde
Si bate iar Mesia-n poarta
La inimi zavorate.
Invata, pana nu-i tarziu,
Iertarea si iubirea
Si vei primi de la Iisus,
Omule, nemurirea!
Primeste Darurile Sfinte
Care coboara pe Pamant
Si hai cu noi din nou la iesle
Sa-L cautam pe Pruncul Sfant!
Opreste-te macar o clipa,
Ca inima sa-ti pregatesti,
Sa-ti amintesti ca totu-i bucurie
Si pe Iisus, in inima, sa Il primesti!
Sa fie vesnic sarbatoare,
Nu doar in seara de Craciun,
Caci Dumnezeu e-n tot si-n toate,
E iubitor si bun!
A coborat din Cer Lumina
Si vine Mesagerul Sfant,
Sa ne invete cum sa facem
Sa fie Raiul pe Pamant.
Abonați-vă la:
Postare comentarii (Atom)
Ultimul apel
RăspundețiȘtergereTe-am căutat cu râvnă Om vestit,
Dar tu erai plecat în transhumanţă.
Pe ce cărări orbecăi rătăcit
Şi unde ai rămas împotmolit,
Definitiv şi fără de speranţă?
Te caut după faptele-ţi măreţe,
Dar n-a rămas nimic înălţător,
Ţi-au ruginit armurile de-oţel,
Napoleonii, Cezarii, la fel,
Topiţi în lut de-al timpului pârjol.
Am zis că lumea merge înainte
Şi te-oi găsi mereu mai virtuos,
Dar ocupat cu treburi prea mărunte,
Brazde adânci ţi-au răsărit pe frunte
Şi planurile ţi-au ieşit pe dos.
Ce cruciade ai mai pus la cale
Şi unde-ţi umblă sufletul în zbor,
Când te trezeşti din vis cuprins de spaime?
De ce te temi de ale lumii taine
Şi şchiopătezi când calci pe viitor?
Destinul orb te scoate-ades din fire
Şi tragi cu dinţii să rămâi prezent,
Dar fără de credinţă şi iubire
Eşti frunză-n vânt, lipsit de mântuire,
Purtat pe-un val de timp efervescent.
Te-ai vrut deştept şi mai presus de toate
Şi de Natură mai presus te-ai pus,
Ai vrut să ai totală libertate,
Dar fără-nţelepciune nu se poate
Şi sclavul libertăţii ai ajuns.
Mânat de Timp, de vise şi ambiţii
Şi de fantasma lumii amarnic păcălit,
Te-ai lăsat prins de duhul lăcomiei,
Urcând prea des pe culmile prostiei
Şi era decăderii ai urnit.
Rostogolind la vale toată lumea
Ai răvăşit Pământul fără rost,
Sacrificând pe maldăre de bani,
Durerea vie a miilor de ani,
Şi chinul naşterilor care-au fost.
Ca un Titanic ţi-ai pierdut măsura
Şi n-ai repere-n care să mai crezi,
Ai născocit taxarea, procentul şi factura,
Democraţia, dragostea şi ura,
Dar n-ai idee cum să te salvezi.
Eşti inginerul propriei extincţii
Şi provocând dezastrul, e-n zadar
Să te retragi pe Lună sau pe Marte,
Să cauţi adăpost aşa departe,
Când paradisul l-ai avut în dar.
Exemple mari istoria le zice,
Când cei strămoşi credeau pământul sfânt,
Atât efort să fie-n van amice,
Când te-ndoiai sub plesnituri de bice,
Ca să-ţi păstrezi un petic de pământ?
Ar fi-nţelept să te opreşti bătrâne,
Să nu transformi planeta în pustiu.
Pierdut între iluzii şi gunoaie,
Trezeşte-te, tu, omule de paie,
Cât mai e timp şi nu e prea târziu.
Vino-ţi în fire Om fără de nume
Şi pune-ţi armamentul în rastel,
Poţi face paradis din astă lume,
Fi înţelept şi demn de fapte bune,
Trezeşte-te! E ultimul apel!
16 aprilie 2014
AELEDEN
Draga AEL din EDEN, esti cuprins de furie. Furia poate ucide, darama, dar nu construieste nimic. Strigatul tau disperat, eu il percep ca fiind adresat tie, in primul rand, un apel de intoarcere pe cale, la adevar. De fapt, la singurul adevar care exista: IUBIREA. Iti doresc sa gasesti in tine vointa de a te ridica si de a-ti deschide inima in fata CELUI VIU si ADEVARAT! Te iubesc!
RăspundețiȘtergereDragă VA din LERIA, când vine inspiraţia nu şti s-o deosebeşti de furie sau de bunătate, de ură sau de iubire. Poate ai observat, uneori versurile îţi vin în minte (pe fragmente) începând de la finalul poeziei spre începutul ei. Chiar dacă nu le dai atenţie versurile continuă să-ţi vină în minte cu insistenţă. Acesta e semnul când trebuie să le iei în seamă ajutându-le să iasă la lumină. S-ar părea (eu cred) că poezia nu ne aparţine întru totul, nu este creată de noi, ci ea este în noi (ne năştem cu aceste informaţii) iar truda constă în a ne aminti versurile, în a le scoate din abisul conştiinţei. Şi dacă aşa au fost ele acolo depuse (exprimând furie) atunci aşa trebuie să fie, căci toate sunt programate de la facerea lumii. Asta e părerea mea şi aş putea argumenta mai mult, dar nu este cazul acum şi aici.
RăspundețiȘtergereApoi, cum să nu-ţi vină pandaliile când vezi ce se întâmplă cu planeta şi cu lumea? Când anticriştii se vor instala (şi timpul este aproape!) îi vei mai iubi şi pe ei? Ar trebui (eu aşa simt) că trebuie să facem şi noi ceva pentru a uşura misiunea lui Iisus, căci El de aceea vine: să elimine de pe Terra oamenii „răi” „în ziua care va arde ca un cuptor” când „…toţi cei mândri şi toţi cei răi vor fi ca miriştea”, iar din ei „…nu se va lăsa nici rădăcină, nici ramură” [Maleahi 4:1].
După cum este scris s-ar părea că răul este infiltrat adânc în omenire, venind prin complexe linii genealogice, căci ce altceva poate însemna „rădăcini” şi „ramuri” ale oamenilor fărădelegii?