Manastirea Mraconia

„Mraconia cea veşnică” – piesă de teatru

Trecutul plin de evenimente zbuciumate a mănăstirii Mărăcuna, cunoscută azi cu numele de mănăstirea Mraconia, a impresionant multe inimi de toate categoriile sociale şi de vârste. Aceasta reiese foarte uşor din piesa de teatru realizată de profesoara Tîrca Clara de la şcoala din Eşelniţa, judeţul Mehedinţi.
Cu binecuvântarea maicii stareţe, Teodora Angheluţă, de la mănăstirea Mraconia, în cele ce urmează, vom reda integral această piesă:

Mraconia cea veşnică
(30.07.2010)

SCENA I

Anca: Soţul meu drag, voiam să-ţi amintesc ce mult ţi-a plăcut locul acela sălbatic şi sfânt unde se înălţa pe vremuri mănăstirea Mraconia... Ştiu cât te-au impresionat ruinele jalnice, vecinătatea Dunării, dealurile cu stâncă şi pădure... Cum ar fi să se audă iar, în atâta frumuseţe, cântările Sfintei Liturghii, rugăciunile călugărilor, genunchiul plecat de credinţă şi speranţă al rugătorilor pribegi?

Nicolae: Ei, ce vrei tu să-mi spui, draga mea? Să încep construirea mănăstirei Mraconia? Să ţin o promisiune făcută lui Dumnezeu şi ţie într-o plimbare înserată? Să-L rog, astfel, pe Bunul Dumnezeu să-mi ierte multele păcate? Fie după cum doreşte inima ta bună şi credincioasă!

Anca: O, nu vei şti niciodată cât bine vei face cu această zidire! Îţi mulţumesc, domnul meu, şi cu mine toţi cei de azi, dar mai ales de mâine.
Ea face o plecăciune, iar el îi sărută mâna.

SCENA II

Irina: Mama vorbeşte, în seara asta chiar, cu banul de tata despre reconstruirea vechii mănăstiri Mraconia. Vrea să-l convingă să o facă şi cât mai repede... Mi-a plăcut locul de parcă l-aş cunoaşte de o veşnicie... E atâta linişte şi frumuseţe că ar fi păcat să nu fie folosite spre dobândirea a cât mai multă sfinţenie şi sfinţire... Ce zici, verişoară Nasta?

Nasta: Zic... că de va vrea Dumnezeu va vrea şi unchiul Nicolae... Nu se va putea pune cu voia Celui Atotputernic şi cu puterea de convingere a mătuşii Anca...

Irina: Mai ales cu încăpăţânarea frumoasei mele mame... Ai dreptate... nu are nicio şansă. Va fi şi el de partea noastră şi mănăstirea va ieşi ca o preţioasă comoară din străfunduri ca să lumineze întunericul acestor păduri din suflete...

Nasta: Să mergem să Îi mulţumim lui Dumnezeu pentru că ne-a împlinit voia şi să-i sărutăm mâna banului Nicolae care va face zidurile să se înalţe şi mănăstirea Mraconia să strălucească iar!

SCENA III

Povestitor 1: Nu e uşor să spui o poveste despre care nimeni nu ştie când a început, dar care se continuă mereu sub ochii unei lumi încercate de sărăcie, asupritori, amăgire şi necredintă, îndoială şi nepăsare...
Povestitor 2: Acum aproape cinci sute de ani în urmă, Mraconia era în faţa unui nou început- era ctitorită de familia Gârlişteanu formată din banul Nicolae, soţia Anca, fiica lor Irina şi nepoata Nasta. Fapta lor nu a rămas însă nerăsplătită sau fără ecou. Mai târziu, nepotul Nastei devine episcopul Iosif al Mehadiei, călugărul bun ce-şi va da toată averea mănăstirii şi care îşi va afla liniştea veşnică în pridvorul ei, continuând, astfel, tradiţia familiei sale.
Povestitor 3: Şi, parcă pentru a o primeni încă o dată, Dumnezeu îngăduie ca Mraconia să moară iar. După plecarea din această lume a episcopului Iosif, mănăstirea este ruinată din nou. Toată strălucirea de mai înainte este pierdută pe veci, dar cei care ştiau puterea Mraconiei de a se naşte din ruină nu şi-au pierdut încrederea. De aceea, monahul Teofil străbate sudul Banatului pentru a cere şi altora să creadă în această pasăre Phoenix bănăţeană...

SCENA IV

Femeia 1: Preacucernice, ce vânt te aduce prin sărăcia satului nostru? Îs zvonuri de războaie ori alte feluri de veşti? Vine sfârşitul şi ai venit să ne scoţi din păcate?... Oi fi ostenit ori înfometat si eu, păcătoasa, am tăbărât cu întrebările...

Teofil: Nimeni nu ştie sfârşitul... Am venit să cer milă pentru biata mănăstire Mraconia care a fost ca un far pentru noi, cei de lângă Dunăre, şi acuma e una cu pământul...

Femeia 1: Suntem vai de noi. Ne rod păgânii de turci până la os de nu mai avem de niciunele... dar nu ne-am pierdut credinţa şi ea ne spune că nu –s destui călugări care să se roage pentru binele acestui neam. Ia tot ce am şi Dumnezeu să mă miluiască pe mine şi toţi ai mei!

Teofil: Dumnezeu nu lasă fără milă pe cei ce arată milă. Să nu ai grijă! Toţi ai tăi or să aibă mare răsplată!

Femeia 1 : Vecinelor, veniţi şi ajutaţi sfânta mănăstire Mraconia să iasă iar dintre pietre şi buruiană! Câştigaţi-vă mila lui Dumnezeu!

Femeia 2: Na de la mine puţin şi Dumnezeu să înmulţească! Roagă-te şi pentru fiul meu care e în primejdie! E închis de turci şi nu am mai auzit de el de şase luni...( cu faţa în palme plânge)

Teofil: Mare e Dumnezeu Să nu ai teamă! Roagă-te cu nădejde!

Femeia 3: Nu am decat atat... Roagă-l pe Dumnezeu pentru iertarea păcatelor bărbatului meu... Nu era prea credincios şi a murit nepregătit ca un păgân.

Femeia 4: ( face gestul că îi pune în mână ceva călugărului) Mama mea e rău bolnavă... Fă-L milostiv nouă pe Domnul Dumnezeu!

Teofil: Mă voi ruga pentru voi toţi, binefăcători ai Mraconiei!

SCENA V

Povestitor 4: Zidurile sunt ridicate. Chiliile călugărilor sunt terminate şi simplu văruite. Biserica este zugrăvită desăvârşit de fratele Ilie, meşter mare de la Muntele Athos, iar iconostasul este poleit cu aur curat.... Toată mănăstirea e ca o floare tânără ce străluceşte în soarele lin de primăvară... Mila a fost cea care a zidit-o, iar credinţa a împodobit-o frumos.
Povestitor 5: Dar cum orice frumuseţe din acestă lume apune, nici de această dată Mraconia nu este ferită de toamna nenorocirii... Pe 15 august 1682 aflăm că blestemaţii de turci au ars-o şi au prădat-o de tot ce avea de preţ... În urma lor au rămas zidurile pustiite, năpârcile printre pietrele goale şi călugării slujind sub cerul mare şi rotund – cupola bisericii veşnice.
Povestitor 6: Mila oamenilor buni este însă un sac fără fund, căci cu ajutorul lor mănăstirea reînvie pentru cine ştie a câta oară...ca să moară iar în 1715.

SCENA VI

Fratele Ilie: Pe cine să plâng mai întâi, eu prăpăditul frate Ilie? Pe cuvioşii fraţi care au murit de sabia tătarilor în noaptea ce- a trecut? Biata mănăstire jefuită de toate, dărâmată de nici un zid nu mai e întreg? Sfânta biserică pângărită, despuiată şi arsă? Pe cine, Doamne, să plâng? La cine să strig după ajutor? La Sfântul Gheorghe de sărbătoarea căruia prădătorii ne-au zburat poarta din ţâţâni şi ne-au ucis ca pe nişte miei?
Doar eu am scăpat, nefericitul, ascuns în podrum... ca să fie cine să dea mărturie şi să jelească acestă nouă moarte a Mraconiei noastre scumpe.
Povestitor 7: Mraconia s-a ridicat şi după această nouă lovitură. Fratele supravieţuitor Ilie adună mila credincioşilor şi o face să construiască ziduri, chilii, altar, icoane. Ctitoria acesta a milei şi speranţei este iar pustiită în 1778 şi cade într-un somn lung de 200 de ani. Doi călugări, Alexie şi Visarion, reuşesc s-o mai ţină trează puţin... Comunismul o arunca intr-un lung somn fără vise...

SCENA VII

Alexie: Nu-i grea crucea, frate ? Ne oprim puţin ? Mie îmi vine să plâng, dar şi lacrimile m-au părăsit... Să ne fie închisă şi demolată Mraconia noastră? Parcă tot nu pot să cred. Înainte au distrus-o străinii, păgânii, jefuitorii ca să râdă de noi şi să-i fure bogăţiile, dar acum? Cei din neamul nostru s-o vrea prăbuşită... E sfârşitul...

Visarion: Cei dinainte ne-au jefuit şi dărâmat, dar aveau o credinţă a lor, ăştia de azi, comuniştii, nu au Dumnezeu. Sunt mai răi decât toţi... Noi nu putem decât să ne purtăm crucea călugăriei noastre în lume, iar pe asta de lemn să o aşezăm sus pe stâncă, semn că aici, în apropiere, a fost şi va rămâne locuinţa lui Dumnezeu...

Povestitor 8: Ultimii doi călugări ai Mraconiei au pus pe stâncă o cruce mare de lemn ce se poate vedea până azi. Ea e dovada că Mraconia a fost aici şi este aici, că a fost, este şi va rămâne a noastră şi că avem datoria să o ajutăm să renască de fiecare dată... Acum e vie de 17 ani şi ne aşteaptă să o facem să strălucească ca odinioară...
Povestitor 9: Să nu avem teamă! Mila nu are un anume preţ! Ea este la fel de mare cât inima noastră, iar Mraconia este suficient de mică cât să intre în fiecare dintre noi..., toţi fiind o parte din ea.