La mormantul poetului

Ii privesti pe toti de-acolo, dintr-un colt
Si esti trist, poete, ca tu nu mai poti
Sa le vorbesti despre patrie, despre iubire
Si despre a poporului acestuia nemurire.

Pleci trist, poete, ca ramane tara dezbinata
Si nu mai vine nimeni sa ne adune pe toti laolalta.
Ramane tara sub semnul intrebarii
Iar muntii plang de doru-ti si valurile marii

Si unde pleci, in Paradis, unde ti-e locul,
Tu roaga-te lui Dumnezeu sa nu ne uite cu totul
Si roaga-L sa coboare Focul Sau Viu Dumnezeiesc
Peste poporul acesta crestin si romanesc
Sa ne adune laolalta in inima si-n gand,
Sa fie-n Romania Raiul pe Pamant.

Eu, trista-l strig pe nume privindu-l cum se duce
Purtand smerit pe frunte, cu demnitate, Sfanta Cruce.
Atunci, el se opreste in drum spre vesnicie
Si bland, imi porunceste: "-Scrie!"

Tu inima cu jale, ce-ai mai putea sa scrii?
Ce sa-i doresti acum acestei Romanii?
Ei ne sustin din cer, ne vor veghea mereu,
Se vor ruga de-a pururi Bunului Dumnezeu
Sa nu ne ratacim pe drumul nemuririi
Si sa pastram in inimi flacara credintei si-a iubirii.