Pe marul din fundul gradinii il stiam din copilarie. De multe ori m-am ascuns la umbra lui in zilele fierbinti de vara si savuram merele sale dulci-acrisoare. Il gasise tata in padure si l-a mutat in gradina noastra. Era incantat de "achizitia" sa. Il privea cu drag. De fapt, avea grija de toate. Atunci n-am inteles, dar acum stiu. De la el am invatat sa daruiesc iubire plantelor si pamantului. Acum stiu ca, daca nu dai atentie si iubire viului pentru care ti-ai asumat responsabilitatea, adica sa sustii ceea ce ai creat, acesta moare. Cu doi ani inainte ca tata sa plece, marul a inceput sa se usuce. Anul acesta a fost taiat, dar a ramas o mladita care, sunt sigura ca va face mere bune. Tata m-a invatat multe lucruri pe care atunci nu le-am inteles, dar le descopar acum si pentru toate, multumesc.
Zilele trecute am observat ca planta pe care o primisem de la o prietena, se ofilea. Nu i-am dat prea multa atentie si a suferit. Poate i-am pus prea multa apa. Ieri am aflat ca cea care mi-o daduse in grija, s-a dus. Pe de o parte, ma simt vinovata pentru faptul ca am tot amanat vizita pe care voiam sa i-o fac, dar totusi sunt impacata cu gandul ca a ramas in amintirea mea asa cum era sanatoasa. Ii vad chipul luminos si ii aud vocea calda. Stiu ca imi va lipsi si, poate uneori o voi cauta cu privirea pe strada, printre oameni. Dar vezi, prietenii devin la un moment dat, ingeri.
Cand prietenii se duc... aminteste-ti de ei cu dragoste!
Dumnezeu sa aiba grija de sufletele celor care pleaca. Amin!
Abonați-vă la:
Postare comentarii (Atom)
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu